Baschet in carucior, la Ploiesti

Se serbau zilele Ploiestiului. Era cald si senin. In centrul orasului rasuna imnul din care nu am retinut decat "bulevardul cu castani si Petrolul cu multi fani". Oamenii incepeau sa se adune langa primarie, acolo unde fusesera instalate o scena si un teren de baschet. Mare mi-a fost surpriza vazand cine se pregatea sa intre pe teren. Mai mare mi-a fost surpriza vazand pofta de viata cu care jucau si radeau acesti oameni frumosi, imobilizati in carucioare. Priviti cu cata pofta de viata "alearga" pe teren, cu ce zambet mare urmaresc mingea ce zboara spre cos, priviti cat de senini sunt. Apoi intrebati-va cand ati ras voi cu pofta, cand v-ati bucurat ultima data din nimicuri, cand ati simtit ca sunteti parte dintr-o echipa bine inchegata, asa cum au facut aceste persoane cu dizabilitati. Mai intrebati-va apoi care sunt cu adevarat persoanele cu dizabilitati si care cele sanatoase. 

Ploiesti, orasul meu de suflet

Ploiesti, orasul meu de suflet. Un oras nici prea, prea, nici foarte foarte, dupa cum ar spune un clasic. Orasul in care am copilarit, orasul pe care l-am vazut imbatranind in timp ce eu infloream, orasul ce pare acum sa moara, in vreme ce eu imbatranesc. Ploiesti, un oras surprinzator, un oras pe care cei din imprejurimi il cauta si pe care ploiestenii, in marea lor majoritate, l-ar schimba si maine cu o metropola occidentala sau chiar cu un satuc din zonele de deal ale Prahovei. As putea scrie o carte intreaga despre Ploiesti si uneori chiar ma intreb de ce nu o fac. Daca voi avea norocul de a trai mult si de a fi sanatoasa, probabil candva se va intampla. Deocamdata ma bucur ca am luat decizia de a deschide un blog in care sa postez numai si numai informatii si fotografii despre Ploiesti, orasul meu de suflet.